E jere une volte… cussì a scomencin dutis lis flabis…

Prin  che l’om al cjapàs pît in chest mont co vivìn, la tiere e jere popolade cun grandis fameonis di besteutis, di ogni raze, pêl e colôr.

Chescj animâi a abitavin tes grandis tieris e a jerin in tancj. Si sa che par plui che no si vueli, simpri cualchi tichigne e saltave fûr, cussì al fo che un grumon di lôr che a volevin vivi in pâs a deciderin cirî un altri puest. Ma ur coventave un caporion. I plui cuiets dal grup a diserin che Justin, il gjal, al jere chel just, za che il so non lu diseve, cundiplui al veve une creste rosse degne di jessi coronade e doi barbaiocs a mo di golarine, che ur faseve vignî l’aghe gole a plui di cualchi polece, e po nancje fevelâ de so ande tal cjaminâ, al someave un princip.
Ma dulà lino, dulà no lino?… e ca Justin ju cidinà cuntun fuart chichirichi. E a scomençarin a cjaminâ, a svoletâ e a piulâ.  Jacumine, la copasse, ogni tant e berlave: – spietaitmi, spietaitmi. – A lerin indevant par ben cuatri stagjons, fintremai che une buinore di Vierte, Justin al molâ un chichirichi tant lunc che al voleve dî:  – ca, ca si fermìn e baste! – Ducj a cjalarin ator ator restant a bocje vierte. Il puest al jere un “piçul compendi dal univiers”, no i mancjave propite nuie: mont, planure e mâr, boscs, flums e riui. Cualchi bachete magjiche e veve metut adun par ben dut chel puest.

Serafine, la vacje, e scomençà a passonâ tal prât. Napoleon, il gjat, si metè a sgarfâ tes tanis. E ognidune des besteutis si forin dedicant cun impegn al cefâ personâl. Chel puest al cjapà vite. Justin, dutis lis buinoris, al mandave un chichirichi, che si lu sintive “da lis monts insin al mâr.” Daspó cun ecuitât e fermece al aministrave pal ben di ducj.

Fintremai che une brute dì al rivâ l’om… A rivarin cun dut l’armamentari: confenons, spadis e crôs,  prin si faserin amîs e daspò, cun sante pazience e astuzie, a forin ocupant ducj i puescj strategjics.

E cussì al fo che Justin e lis gjalinis a finirin tal pulinâr. Puar Justin, il so chichirichi za nol veve la ligrie di prin… A Doro, il purcit, lu sierarin intun cjôt… A Serafine, la vacje, intune stale…  A Fabiut, il canarin, intune scjaipulute dulà che a penis al podeve saltâ di un palut a di chel altri…

Cun la presince dal om la lôr libertât in chel paradîs e jere finide.
Morâl de flabe: che ogni letôr al rigjavi la proprie conclusion.

di Galliano di Buenos Aires
#1109

Note: omaç a lis creaturis di Giuliana Pellegrini

2 comments On E jere une volte… cussì a scomencin dutis lis flabis…

  • Ce tante veretât che à cheste biele conte di Galiano. E cumò l’ omp al sta scjaipolant se stess, dovût al desideri di vê dut cence fâ fadiis. Lussian

  • Cuando conocí a Giuliana, cuando supo que yo les ponía nombres propios a las palomas que venían a mi terraza, me dijo que comprobar que todavía había personas que bautizaba a los animalitos le daba esperanzas sobre el destino de la humanidad. Mi recuerdo para ella. Oscar Montoya.

Leave a reply:

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Pît di pagjine dal sît