– Dai Marie! E je la ore di partî. Il tren che nus puartarà a Gjenue al partìs adore. Sono involuçâts i fruts? No sai parcè, ma o sint criùre.
– Cheste storie, fruts, e je chê de nestre famee. Jo o vuei contâle, cun ducj i fats e un pocje di fantasie, parcè che la mê memorie no je buine. Us disarai cemût che a àn scomençât un lunc viaç par cirî miôr oportunitâts.
– Vignîso dongje il fûc? Dut al è scomençât cuntun biliet di barcje…
Cun trê o cuatri robis, cheste famee e partive pe Sudameriche, intune gnove tiere. Domenico, Meni, e i lôr trê fîs, cuntun grum di altre int a volevin mudâ la lôr fortune, cu la anime taiade a metât, pes lidrîs che a lassavin, ma cun la fede di miôr vite; tieris par coltivâ e un avignî prospar par lôr fîs e nevôts.
Traviersâ la grande aghe al someave straordinari, la vastitât di dut chest blu ti lassave cence peraulis. Ogni volte che a lavin sù tal puint de barcje a gjoldevin chest spectacul. A restavin imperturbabii a metât di nuie cun l‘aiar salât su la muse. Il viaç al veve i siei sù e jù, ma nuie si paragone cun chel che ju spietave.
La propagande e jere specifiche: “Tiere par lavorâ e vivi”.
– Figuriti! Parons di nestre tiere! Alc che in gno cjâr Friûl no podevin rivâ a vê mai.
Dut câs, al passà pûr trop biel. Cualchi burascje, chissà, un avistament di balenis. La fortune e sarès des sôs bandis parcè che al jere cualsisei malatie de barcje. Ancje fintremai un amì di Gjovani, fi di Meni, al murì. Fintremai che al jere sunât il campanel par visâ “tiere”, a jerin rivâts in America, a Buenos Aires!
– Il timp che o vin passât in cheste citât al fo un pôc discomut, forsit la malcuietece par rivâ in chel lûc cetant diviers o cuissà i pinsîrs pai fruts. I jets dal “Taront” no jerin comuts tan che chescj de barcje, ma almancul no ju cugnavin.
Daspò dai dîs di negoziazion, ur ufririn di lâ tun lûc al Nord, e jere une tiere dispopolade, cence civiltât. Dut al jere une vore inciert ma no vevin une altre posibilitât, tornâ indaûr in Italie no jere une alternative valide, no ur restavin nuie là, dome il cûr…
A jerin ancjemò tune barcje sul flum. Il viaç al è agjitât, cirî la felicitât e je une vore complicât nomo? Chest varc no jere ancjemò passât, il flum ur de une rabiose benvignude.
Finalmentri, a son rivâts al puart ancje se nol jere il lôr puest consegnât. I lôr vestîts di inviern a jerin pesants. Il cjalt al jere pardabon insopuartabil, dome tal infier al podeve jessi cetant cjalt. L‘ultin toc di troi al fo il plui faturôs, forsit par chei insets che ju becavin, o il cjalt che no ju lassavin neancje pensâ.
– O vin passât la gnot te barcje e a buinore o sin rivâts ae spuinde…-
– Chel lûc al jere un bosc salvadi, dut vert. Chest vert al lave compagn cui voi di Marie, al jere maraveôs ma un tichinin spaurôs. Une misture di sentiments incomprensibii! Ma al jere il nestri fogolâr… la nestre tiere… lis nestris gnovis lidrîs.
di Cecilia Liva
#1067
1 comments On Il viaç
No je une conte e je une documentazion storiche che Cecilie a à metût ju cussi ben che di miôr no si po. Cheste brave int a poiâ i braçs intes fadiis de tiere, par chel toc di pan che in Friûl nol jere. Benvignude in contecurte Cecilie, sperant di leiti ancjemò in brêf. Lussian