Cassilde e talpinave pal bosc, inmusonide, spacant lis mans par aiar di tant inrabiade che e jere.
E balinant in ca e in là, cence mete, si intivà cuntun casot che no veve mai notât prime, in part scuindût di arbui grandonons. Di une buse tal tet e vignive fûr un fumeron scûr che si intardave tal cîl cuiet. Cassilde, curiose, e le a cucâ pe puarte in sfrese…
In chel casot tal mieç dal bosc e viveve une vecjute, che ti saveve un grum di robis di striaments e di jerbis. Cassilde e tacà a lâ a cjatâle cuasi ogni dì, e intant che le judave a messedâ cualchi bevaron misteriôs tal so cjalderon, le scoltave a contâ di di spirts çuets, e di lune plene, e di civuitis loschis.
La frute, par so cont, i contà a la vecje di chês tristatis des sôs sûrs, e di ducj i dispiets che i fasevin, rivant simpri a menâle pal nâs nome parcè che e jere la plui piçule. Lunis i vevin dât di mangjâ un biscot salât; miercus i vevin metût un madrac te sachete; e vinars a buinore le vevin sveade dut a colp, prime che al cricàs il dì, berlant:
“Cassilde, Cassilde! Jeve, che al è rivât il to regâl!”
“Cuâl regâl?” e veve rispuindût cun vôs di sium.
“Va di fûr, va a viodi!”
La puare frute, cui voi ancjemò mieçs vuarps tal scûr de albe, e veve cjatât tal zardin un cjavalut cu la criniere palombe e une musute simpatiche; e veve subit tacât a corii incuintri par montâi parsore cuntun salt… e finîle a robaltâsi par tiere, tal pantan.
Sì, parcè che nol jere migo un cjaval: al jere un pipinot fat cul fen e cuatri pâi pes gjambis (difat, si jere ancje implantade une sclese tal dêt).
A la fin, cu la scuse che si jere sporcjade, le vevin butade tal flum e dopo picjade a un arbul, par oris. “Ti lassìn ca a disgotâ”, i vevin dit ridint prime di slontanâsi.
Chês dôs frutis a jerin propit figuris porchis, la vecjute lu veve confermât. “Fasìn un pat, alore”, i veve dit a la frutine, “Tu tu sês zovine e tu viodis ben; jo ormai no viôt cuasi nuie, e no rivi plui a lei tal gno libri di incjantesims. Se tu mi judis me, jo ti judarai te, vino di fâ un pat?”.
La vecjate e veve mantignude la promesse. Cassilde, che no saveve ancjemò lei, e veve tornât a dissegnâ plui grancj chei segns che e viodeve tal libron de vecje e jê, par ricompense, i veve insegnât une formule magjiche.
Tornade cjase di corse, no fidant la ore di vê il so svindic, e frontà lis sûrs.
“Gyík Denevér Pók!” ur berlà cuintri.
“Ce robe?” e disè Lorelie.
“Gyík Denevér Pók!”
“Çavariistu, insemenide?” e disè Morgause.
“Gyík Denevér Pók!”
E dut ator di lôr a tacarin a balâ des faliscjis.
E jere rivade la gnot. A cjâf in jù, grampade al ramaç di un arbul, Lorelie e disè: “No rivi a crodi che tu sedis stade cussì stupide. Ce fasio, cumò, impresonade tal cuarp di un gnotul?”
“E trop timp varìno di restâ cussì?” e domandà Morgause, stazant l’aiar cu la so lenghe di lisierte. “O dovarès mangjâti”
“No, no stâ a mangjâmi! Jo no savevi! Jo no crodevi!” e vaiuçave Cassilde de sô tele di ragn. “No stêt a mangjâmi! Par plasê!”.
Cuintri de sacume de lune, lis trê a lumarin une figure umane cuntun cjapielat, montade su di une scove.
Une ridade maline e rivocà tal aiar: “Ahahahah. O soi ancjemò jo la plui triste”.
di Pablo Gortan
#813
7 comments On Tristeriis
O sin al regâl pe ostarie numar 20 e a le fin e je ancje rivade la ore dal nestri Cramar! Drete from Praghe, tiere di striis e maleficis, di alchimiscj e golem, no podeve che rivâ une conte che e met dongje tristeriis. Une conte di pôre alore? No! Une conte ironiche, scrite messedante lenghis, glovadis e no glovadis, come che al sa fa il nestri Cramâr, che al varès pardabon di mandânus cualchi conte plui di spes! O magari cualche Ecumène. Intant gjoldinsi chestis sôs… tristeriis!
Ma… ma… e cumò cui leial tal libri dai incantesims?
La strie e à cjatât une buine formule ancje cuintri de presbiopie. Cui le fermie cumò?
Cumò o ai pore sul serio!
Dutcâs volevi dî: bielissime conte e bielissims nons!
Pingback: La Disfide dai Dadui – la cronache! | Contecurte ()
Pingback: Travuart eclesiastic | Contecurte ()