La idee i jere vignude cuant che al veve cjatade chê clâf, chel bocon di clâf lì, biel che al cirive di meti un pôc di ordin intai scansei de farie.
E jere la clâf dal tôr. Di cuant che al lave a scampanotâ.
Dit e fat.
Che lis cuardis no fossin plui lu saveve. Chês cuardis che a si rimpinavin sù, di fruts, ce gust! par fermâ la cjampane inviade. Cumò dut eletric. Lis cjampanis si sunilis di stant a bas, fracant un boton!
E vie lui su pes scjalis. Fin in cime. Fin in cime dal tor.
E velu che al tache a sunâ. Don, don, don, cu la cuarde curte, a man. A sunâ di muart. Cun passion. Come une volte, che a disevin che lui, Tunìn, la cjampane grande al saveve fâle cjacarâ.
Fin stuf, fin vonde al sune.
Tornât jù, al si sente su la piere grande in bande dal tor, jenfri il tor e la glesie.
E ducj a domandâ: cui isal muart? Cui isal muart? Cui stavial mâl?
Fin che a rivin fintromai li, a domandâi ancje a lui cui che al è muart, se al sa. E cui che al è lât a sunâ, là sù.
– O ai sunât jo – al rispunt lui. – Jo, o ai sunât.
– Ma parcè? Ma cui? Ma ce maniere?
Dut un murmui. Cualchidun ancje al si ponte un dêt sul zarneli e lu zire un tichinìn: nol sarà che Tunìn lì, puar, nol sarà che …il cjâf…che nol sedi plui tant a plomp? A fuarce di scampanotâ cjampanis cumò i scampanotarà il sintiment, cui savê!
-Ma insumis! Si puedie savê cui che al è muart?
-Cesire – al rispuint Tunìn.
-Ma… ma Cesire… a son za vôt dîs che e je muarte, Diu i dei là che e je! Al è za stât il funerâl…
– Sì – al dîs Tunìn, come fevelant dome par sé, che lu scoltin o no – sì, al funerâl no vêso viodût cui che al jere a puartâle? Cui jerial? Cuatri becanots vistûts di neri, che nissun no ju cognòs, mai viodûts in paîs, nancje un amì, un cusin, un nevôt no sai! Nissun!
– Eeeh…,Tunìn… cumò…
– E chê altre dì al è nassût un vidiel li di Serfitut e nissun nol è vignût a clamâmi par judâ a tirâlu fûr, pazience se no mi clamin me, che o soi vieli, ma no àn clamât nissun! A doprin une machine, cumò, un fier, un osteon ce sajo jo, ancje par chel cumò! No coventin plui oms! E li de discjarie no viodêso damigjanis gnovis butadis vie? E i turclis inte ferace, no ju vêso viodûts?
– Sì, Tunìn, sì…Ma… cui isal muart?
– Ma no vês ancjemò capît? O soi muart jo!
1 comments On Scampanotâ
Oila Zuan, cemût statu? Ben, si? E jo?
Cussi al mi saludave un ami tant timp indaûr.Po si faseve une ridade. Si lu cjati, lu meni chi a lei le conte.Cuissà che nol si metedi a scrivi…A mancul che al scrivedi bielzà sot di un altri non. Tar cuâl câs, le conte le varà zà lete, se no mai zà scrite…Usti, sperin che nol sedi muart:-)
Mandi