Puar Pieri al jere plui di un mês che nol rivave a svuedâsi i budiei. Panze sglonfe e di là dentri, nancje a murȋ, nol jesseve un flât.
“O soi come puare mê agne Marie”, si diseve, “ancje jê di chê bande, si è, e no di pôc, lambicade. Ma a pensâle ben, jê un rimedi lu veve cjatȃt cu lis urtiis. Mi visi ben che lis mangiave e cence urtiâsi la lenghe parsin cul lidric.”
E pensant a sô agne, viodût daspò che ducj i velens che i veve dât il so miedi, che invezit di fâlu cagâ, oltri che suiai la bocje i pareve che i stropassin di plui la buse là sot, Pieri nol à spietât un moment, ancje parcè che i someave che la sô panze di un moment a chel altri e sclopàs.
Cussì cence stâ a cincuantâle, al è lât tal ort cuntun pậr di fuarpis e un zeiut. Rivật denant di chês plantis, forsit parcè che sbrissật te jerbe strafonde cul agaçon al è colật dentri cun dut il cuarp intune cise propit plene di urtiis. Biật, a viodilu urtiật dai pȋts ai cjavei e ros come un pevaron al faseve dûl. Mancul mâl che il so zeiut al à podût jemplalu subit di chês plantis di urticaciis.
Tornât a cjase, cheste volte cu lis manecis, dopo vâlis ben lavadis e metudis te cite si è preparade la sô prime mignestre cul brût di urtiis. Infin, come che faseve sô agne, cu lis fueis, dopo vêlis cuinçadis, lis à mangjadis cul lidric. E cussì Pieri al è lât indenant par plui di une setemane a mignestre, pan e urtiis.
Ma lu stes la sô panze e jere simpri plui sglonfe.
“O scuen continuà a mangjâlis ancjemò a di lunc, al vûl il so timp par che si comedin i budiei” si diseve.
Ma considerât che chês dal so ort a jerin finidis al è partît cuntun grant sac pes campagnis.
A pene rivât, jenfri un cjaveçâl denant di un cjamp di blave al cjate Merindo che distirât tal fresc che al faseve la sô biele polsade.
“Ce fâstu ca?” i domande chel om a pene acuart de sô presince.
“Merindo o soi vignût di chestis bandis par cjapâ sù un sac di urtiis” e in pocjis peraulis i à contade la sô disgracie.
Merindo dopo vêlu scoltât nol à spietât un moment.
“O ài juste la medisine par te…, ven cun me…” i à rispuindût.
E in cuatri e cuatri vot ducj i doi a son jentrâts jenfri il cjamp de blave.
“Cumò” al à tacât Merindo, “tire jù i bregons e metiti in scrufuiât, daspò tu âs di fracâ il stomi su lis gjambis fin a sintî ch’a sburtin ancje i zenoi. Tu âs di tornâ a cagâ come cuant che a jerin fruts, e no sentât come fasin ducj”.
Pieri nol à spietât un moment e subit dopo pata – tum patum – pata -tam, al someave che in chel cjamp di blave a fos tacade la vuere, ancje parcè che un cuatri cumieris plui indenant Merindo si jere scrufuiât ancje lui par disvuedâ i siei budiel. Par dutis chês sclopetadis a jere rivade la vuardie venatorie, sigûr di cjatâ une clape di braconîrs.
Pieri finalmentri, svuedât i budiei al jere content come une Pasche, ma no dome lui. Ancje il paron di chel cjamp che in chel al an al veve cjapât su doi cuintâl di blave in plui. Sfidi, Pieri di in chê dì nol à mancjât une sole zornade di fâ la sô biele cagade in chel cjamp di blave.
di Nello Malisano
#689
3 comments On Miôr poiâle in scrufuiut
Disè Vigji cudumar, (bigne poiale, simpri in cumiere,par fa sì le polente, fumi in cjaldere).Biele conte ancje se va lete "lontano dei pasti". Lussian
Nelo, scomet ch'a ti à scjampade ancje a ti cualchi volte dilunc vie de Francigene…Bepi
p.s.ce biel fale te blave
Nelo, miôr te blave che intes urtiis.
Une vore origjinâl il sogjet de conte e dut câs, BEN POIADE.
Mandi