Cence pêi su la lenghe

rusignûl di flum:
sui pics dal spin si nete
pantan des çatis
Kobayashi Issa
1763-1828

Bastian al jere pene saltât fûr di cjase, che al veve incrosât Marika e Gjervaso cu la carocele, a puartâ ator il picinin che a vevin vût di pôc. Lôr i vignirin dongje ducj contents, a mostrâi la creature.

«No isal biel?» i veve domandât subit l’om, cu la femine che e rincarave la dose domandantsi cun false ironie cemût che al podeve jessi vignût fûr un frutin cetant maraveôs.
Bastian lu cjalà par un marilamp, spostant cu la man une plete de cuviertute.
«Ben po, no disarès» i rispuindè, seriôs. «Al à dôs orelis a svintule che a parin lis mantiis di une broche, il cjâf al è dut grumbulôs e ancje se al è piçul si viôt za la sbessule. Cun di plui, cumò, cence cativerie, ma mi pâr che al è ancje un tichinin strabic. In ogni câs, biel no mi sint propit di dî che al sedi. Però o ai veramentri gust che vîs vût un frut. Congratulazions! E scusait se o scjampi vie di corse, ma o ai premure e no ai timp di pierdi a contâ chê dal ors. Mandi!»
E ju veve lassâ li, tal mieç de strade, scaturîts e ofindûts.
No jere la prime volte che e capitave une robe simile, cun Bastian, e aromai dut il paîs lu odeave. No che al disès robis faladis. Il frut di Marika e Gjervaso al jere pardabon une vore brut, e lôr doi a jerin pardabon doi tabaiots.
Cussì come che jere vere che la vecjute muarte pôcs dîs prime e jere triste e peteçone, o che la nuvice de sabide stade e jere vistude come une bomboniere ciçone, e cussì come che i cuadris che a jerin in mostre in canoniche, piturâts dal fi dal Sindic, a fasevin pene e no vevin propit nissun valôr artistic. Dutis robis che al veve pandût a ducj chei che i capitave di cjacarâ, comprendûts i direts interessâts. Cuant che al doprave facebook, po, al jere inmò piês.
Di muse no tu sês cuissà ce, e la fotografie e fâs schifo, i veve scrit a une friçute dal paîs, plene di Mi piace, ma cun chei luvris o met mi piace dome pe sperance che prin o dopo tu mi fasedis palpâ un.
Plui che une poesie, al pâr che tu vedis mangjât une scjate di baci perugina e copiât lis cjartutis, i veve scrit a un altri.
Ma che mi scusi, al veve comentât candit li di une siore che no voleve i bots dal ultin dal an, ma se e je stade chê altre dî tal nestri negozi a cjoli la aragoste vive par fâle cuei? Ma no mi somee migo che i vueli masse ben aes bestiis jê!
E vie cun chê ande, fintremai che a vevin tant cjacarât di lui che i jere rivade cjase une gjornaliste e dopo provât une vore (une volte al veve di lâ vie, une altre al veve voie di durmî, une tierce al steve cagant…) e jere rivade a fâi une interviste. «Ma parcè isal cussì, lui?» i veve domandât, e lui, cence tant mateâ, i veve ufiert di svelâi il misteri par bêçs, cumbinant subite l’afâr. «Che a vegni cun mê, che i mostri» i veve dit puartantle intun cjôt, insom dal curtîl.
Ce che i veve mostrât, al jere di no crodi. Intune piçule stanzute, gobo e cracagnot, e jere une creature che no si capive ben se e fos om o bestie. E veve i cuars, la piel colôr budiese, il cuarp une vie di mieç fra un nanul e un simiot, ma cuntune code fofe e plen dapardut di pêi. No si jere scomponût, cuant che ju veve viodût, e cun dut che al veve chel aspiet, nol rivave a fâ pôre. Anzit, framieç dai pêi de muse e saltave fûr une bocje che e rideve, ma di une ridade indecifrabile, che chê dal cuadri di Leonart e jere nuie a confront. La ridade e pareve a moments mareose, a moments di contentece, cussì come l’ategjament dal mostri.
«E ce robe ise, chê li?!» e veve businât scaturide la gjornaliste.
«A no sai», al veve confessât Bastian. «Le ai cjatade tal cjôt une sere e di chê volte o ai scomençât a jessi sincîr cun ducj. Volevi parâle vie, ma o ai scuviert che e sta ben chi. No mangje e no domande nuie, ma no va vie. La puarte e je simpri vierte e pûr jê no scjampe. E jo soi plui content… insome, miôr vêle che no vêle».
La gjornaliste e leve indevant a scocolâ i voi, cjalant la creature che e tirave fûr e dentri une lenghe lungje e sgliciote. E jere la uniche robe dulà che no jerin pêi.

 

di Rafaêl Serafin
#520

Nigawarai 苦笑

Un Nigawarai (voltât a la letare “ridade mareose”) al nas des emozions negativis no pandudis, chês che si scugne platâ daûr di une ridade false.
Il so aspiet al fâs ingomut: al à un cuarp verdulin, larc, cracagnot e vistût di straçs; la bocje e je pelose e di continuo pleade intune riduçâ incuietant. Al à un pâr di cuars sul cjâf e lis çâtis a son munidis di sgrifis velenosis. Al pâr strani, però, che il velen al puedi jessi doprât come midisine cuintri il mâl di panze. Vê un Nigawarai tai paragjos al è vonde par causionâ barufis fra la int e malumôr.

2 comments On Cence pêi su la lenghe

Leave a Reply to gelo Cancel Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Pît di pagjine dal sît