La siorute sul clap

La siorute ven a sintâsi achì, sui rudinats, ogni daspò misdì, e jo la cjali dut il timp, cence fâmi viodi, platade daûr di un barcon che si vierç suntun mûr cence tet. Non ai mai vût il coraç di cjacarâ cun nissun dal paîs, soi timide.
Da rest, soi gnove chenti, nol è tancj agns che o soi rivade.
Si viôt subit che soi plui zovine di tantis altris, che a jerin in chest borc di mont prin di me. O ai une biele piel, une muse nete, clare e lustre, cence grispis. E pûr no mi sint biele come chês altris, cu lis lôr grispis che i corin dilunc la muse tant che telis di rai, cui dincj stuarts dentri del bocjis viertis in sfrese, cul lôr cricâ dai vues, dilunc la gnot, dentri dal passâ dal vint. Lôr a àn une bielece che e je come chê di cheste siorute, intant che ancje jê e je daûr a cjalâ chei che a passin: dispes turiscj, che a capitin chi a viodi cadavars di centenârs di agns indaûr o a nulì un parfum cetant vivarôs che al pâr di viodilu, e al è colôr di viole, come la rose che lu regale. Ce biel, a disin lumant il borc, ma jê e pâr no stâ sintîju. E pâr lontane, bessole, in armonie cul mont.
Cuissà ce che e pense, mi domandi simpri. Cuissà parcè che e ven propit chi, dulà che une volte, di sigure, viodint la etât, e vignive a inzenoglâsi, a preâ, a confessâsi, e cuissà, forsit propit chi e varà bussât il so om e saludât pe ultime volte i nonos, o i gjenitôrs… Cuissà…
Ma a son domandis che no an voie di jessi rispuindudis. Se lis fasès a cualchidune des vieris dal paîs, di chês che a jerin chi in tai agns prin che al rivàs l’orcul, forsit, simpri se une si degne di rispuindi a une come me, masse moderne e lizere, forsit o savarès cui che e je la siore, la sô storie, chê de sô famee.
Ma jo no. O ai miôr restâ a cjalâle cussì, inte sô pâs, inte bielece che mi regale, tal cidinôr che e tire dongje, cuant che e stâ sintade sul clap grant, poiade su la sô mace.
Vuê che la mê parone mi à metût sù dôs tendutis gnovis, legris, a rosutis di Vierte, propit denant dai voi, cuant che mi àn viert i scûrs mi parût di viodile ancjemò miôr, la nonute, sintade su ce che al reste de Glesie di Vençon.
di Rafaêl Serafin
#445

6 comments On La siorute sul clap

Leave a Reply to Anonimo Cancel Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Pît di pagjine dal sît