Alc al è alc

Il frutin al jere sintât suntun clap, incjastrât framieç di altris pieris grandononis, slacadis jù de parêt de mont.
I deve la schene: al cjalave, denant di sé, un foran che al scocolave i voi suntun sbit di cîl cence nulis e sul vert inrusinît dai peçs, di ca e di là de valade. A man drete dal picinin, inscrufuiade, e steve une bolp, e se nol viodeve mâl, a man çampe, fate sù tant che un spali, i someà di viodi une lipare, cul riçul ben alt sul mustic, ma forsit lis dôs bestiis a jerin dome inte sô imagjinazion: cuant che al rivà dongje il frut al jere di bessôl.
«Mandi!» i disè la canaie, voltantsi indaûr al cisâ dai siei pas e scjassant la sassare di riçots bionts.
«Ma-mandi», i rispuindè lui, scaturît. Al veve cjaminât par oris, jenfri lens e pieris e bosc e baraçs, lant sù pai crets dulà che al jere sigûr di no cjatâ anime vive, e cumò, viodi un frut, un frutin – trops agns al podevial vê, sîs… siet? – lu lassave no pôc maraveât.
«Cemût ti clamistu? Ancje tu achi a cjalâ la mont che mangje il soreli?»
«Gabriêl, mi clami, ma…»
Il zovin al cjalà dulà che al cjalave il piçul, che intant si jere tornât a voltâ. Une bale rosse, come di ûf, si steve sbassant jenfri la V metude adun dai flancs des monts: e pareve propite une bocje che lu strenzeve. Al somee Pacman che al mangje une des sôs balutis, al pensà Gabriêl, inmagât di chel splendôr.
«Ce biel…» al disè il frut, cence dâ di intindi che al cjacaràs cun lui. Dopo di che al saltà jù e al parè vê voie di inviâsi di cualchi bande, ancje se li ator no si viodevin trois. «Jo o jeri chi ancje par saludâ i miei amîs. Tu invezit? Ancje tu vevistu cualchidun di saludâ?»
Ducj, al pensà di gnûf Gabriêl, maluseriôs. Ma nol podeve sigûr contâi che a li, tal intrîc dal bosc, lontan chilometris di cjasis e olme umane, lui, parcant la machine in place a Tumieç, chê machine che nol varès nancje podût vuidâ, la patente aromai glotude de sachete di un carabinîr cul etilometri, lui, al jere vignût a li, li che nol saveve nancje ben dulà, ma adalt, sù, di podê cjalâ sot l’inzirli, poiât su lis pieris duris e grispis e lontanis, lui, al jere vignût par saludâ ducj par simpri, ancje se chei ducj, cumò che nol veve plui un lavôr ni al rivave a cjatâ un, e che amîs ’nt veve come simpri, ven a stâi nissun, chei ducj, insome, a jerin pôcs, pocjissims, juste so pari e sô mari, e forsit un barbe e un pâr di agnis, o la sô murose viele, che ae fin, a jê sì, ma a lui no, no jere mai passade, e cussì, cun chei ducj che a jerin pôc e nuie, e jere vere che ancje lui al jere li par saludâ i amîs. O par copâsi, par dîle in struc e cence creance.
«E alore? Mi dîtu?»
Gabriêl, pierdût tai siei pensîrs, no si jere inacuart che il frut al spietave inmò che i rispuindès. «Sì, sì…» al trabascjâ tai dincj, «ancje jo o jeri vignût a saludâ cualchidun».
«E lu âstu cjatât?»
«No… mi pâr propite di no. Ti ai cjatât dome te».
«Ah, ben. Alc ‘l’è alc, nuie ‘l’è nuie!» i disè il frutin riduçant, e Gabriêl, nol capì nancje lui parcè, al cjatà chês peraulis che al veve sintût dî milante voltis, plui veris dal solit.
«Alc al è alc», al ripetè sotvôs, gratantsi il cjâf.
«Ti tocjarà tornâ une altre volte, alore», al le indenant il picinin, «magari si tornìn a viodi».
Un rumôr al fasè voltâ Gabriêl viers une cise. La bolp lu lumave di framieç lis ramascjis, curiose. Si voltà, par domandâi de bestie ae canaie, ma sul clap nol jere plui nissun. Alore al le sù lui e al cjalà abàs: il foran di piere dure si butave jù a plomp. Sì… al jere il puest just, al pensà.
Ma aromai la fote i jere passade… e cun di plui, al veve tacât a pensà che, cuissà par cuale misteriose gjeografie, la zone che al crodeve disabitade e devi jessi stade dute il contrari. Nol podeve che jessi a stâ li dongje, chel frutin curiôs. Cussì al tornà viers cjase, ancje se in curt si pierdè pal bosc. Pôc mâl, al pensà, prin o dopo al sarès saltât fûr in cualchi paisut, e se par disgracie al fos colât… amen.
Dilunc la strade al veve inmò tai voi il soreli glotût des monts, e cuasi lu ricjatà, intun miluçâr plen di pomis rossis e lustris che a slusivin tal imbrunî. Si fermà a cjapâ sù i miluçs salvadis, doprant la maie come sporte, e al rivà cjase a scûr, scoreât, sgraçât, strac e sglonf di criûre. Sô mari lu cjalà come se e viodès une fantasime, ma subit si inacuarzè des pomis.
«Ben po… Ben fate Gabriêl! A chi mi vegnin fûr almancul doi chilos di marmelade, cussì tu la puartis a Pieri, chel de braide di sore, e tu i domandis une gjaline, che no savevi juste cemût paiâlu».
«Sì, sì… fâs ce tu vûs… ju ai cjapâts sù parcè che a jerin biei di viodi», i rispuindè il zovin, muardint un dai plui ros. Ma al veve pene pensât che e jere stagjon di cjapâju sù, i miluçs, e forsit a Pieri i coventave cualchidun a dâi une man, tal cjamp. Doman, al pensà, al varès provât a domandài.
di Rafaêl Serafin
#394

4 comments On Alc al è alc

Leave a Reply to nelo51 Cancel Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Pît di pagjine dal sît