La fantate dal poç

«No tu starâs mica tornant tal poç?»
«Ah, ma stoi vie pôc. Soi cjase prin di cene».
«Ma ce vâstu a fâ? Si puedial savê?»
Laurinç al veve lassât une svintulade di pagjinis par aiar e al jere corût fûr di cjase, di buride, montant su la biciclete prin che sô mari a podès rimbecâi, disintji magari che, dut câs, di cuant che e jere tacade l’Istât al leieve simpri il stes libri.
Nol podevial lâ ator par sagris, come ducj chei de sô etât? e pensave. I vevin pûr comprât il motorin!
Ma subite si jere pierdude intes cjamesis di sopressâ e inte scjate dai fruçons, par impanâ lis rosis dai cocins, e il fi, a chê ore, al jere bielzà in spiete, sul ôr di ciment de canalete, tal poç di irigazion numar 22 di Sante Marie.
Nol sarès tornât par ore di cene, nol sucedeve mai.
Al zuiave di tant in tant cu l’aghe glaçade, sburtantle fin a sclipignâsi il comedon, e la spietave.
Jê si faseve viodi tor il bonâ dal soreli, parcè che e veve pôre che la viodessin, li cun lui, e par che i devin fastidi i rumôrs, tant che plui di cualchi volte, al rivâ di un tratôr, la veve viodude scjapâ e platâsi cuissà in dulà, lassantlu di bessôl, strafont e mortificât.
Le veve cognossude l’an prime, une sere che si jere fermât a bevi intal poç di Gjalarian. Robis che no i vignìs un colp a viodile li, denant dai voi, intal clopâ de aghe. Dopo di chê volte si jerin cjatâts cuasi ogni sere, fintremai che il cjalt al jere sparît, e cun lui l’aghe par bagnâ i cjamps. Laurinç la veve tornade a cjatâ dome l’an dopo, intun altri poç, parcè che aromai cuasi ducj a vignivin sierâts, jessint che si bagnave soredut a ploie, e no plui a scoriment.
Ancje chê sere al jere li, a spietâle, ma no jere une dì come chês altris.
Al veve decidût: la varès bussade!
Ce i volevie? A jerin li, un dongje chel altri, jê poiade cui comedons su la canalete e i lavris blancjissims a une cuarte dai soi. Cussì al veve copât la timidece e al veve slungjât il cuel…
Jê, la piçule fade di poç, tal imprin e veve rispuindût… Ma dopo cuissà, forsit une vergogne platade, un rumôr lontan, la cussience di un alc che nol veve divignince, la vevin scjassade fin te code; e jere saltade fûr de aghe, cun rivocs e sclipignadis, il cuarp blanc, i cjavei tant che madracs e la piel smavide e stralusint, di podê viodi parfin i vues. In doi colps di pine e jere lade sot e sparide jù, dentri dal poç, lassantsi daûr un troi di bufulis.
Laurinç, inmagât, al jere restât li a disgotâsi, cjareçantsi i lavris come un tesaur di difindi.
Par vuê, chê creature no sarès plui tornade dongje, lu saveve.
Ma doman… Doman cuissà…
di Rafaêl Serafin
#253 

Leave a reply:

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Pît di pagjine dal sît