La mance

Rafaêl Cativel al à cjolte Miane di Piso. Lui al saveve lei e scrivi pulît. Invezit jê e faseve fature, ma par chel cont no voleve jessi di mancul.
Chest fat, zontât cuntun dedut di gjelosie, le puartave a cori jê sul puartel dal curtîl a spietâ la puestine, a vierzi par ordin la pueste ancje a non di Rafaêl e, za che e jere vierte, a lei biel planc ce che i scrivevin.
Ma par solit e rivave pueste de prime fie Dusuline, a servî a Turin di frutate tune cjase di siôrs che i volevin ben come a une fie.
Dusuline e jere a stâ cui siôrs, no veve spesis di sorte (al plui, cualchi cine la fieste dopomisdì, che e à tant vaiût cu lis storiis di Robert Taylor e di Shirley Temple, e tant ridût cun Cric e Croc), la mesade je mandavin cjase par ordin i siôrs tante che e jere e cun di plui, une volte, Dusuline e à zontât i doi francs di une mance vuadagnade, une dì, di une tant degnevule persone amie dai siôrs.
“Vi mando anche una mancia, che so che avete tanto bisogno” ur à scrit Dusuline, e sô mari Miane e leieve cumò e tornave a lei, cui voi sledrosâts di no podê crodi.
“Cje ca, Rafaêl, ce robones! Dusuline a dîs che nus mande une manze” e cor tal ort a visâ Rafaêl che al nase la robe a colp, cence bisugne di lei.
“Orpo di chê madone, Miane, sâtu che a Turin e àn manzes par ogni cjanton!”
“E par dute chê strade, cemût ae di fâ, puare bestie?”
“Ah bon, baste dîi alon e jê e sa dibessole vignî di Turin a Sante Marie.”
“Sêtu sigûr?”
“Po no ûtu! A sarà cumò za rivade a mieze strade.”
E jù strambolots di chê sorte, su la puarte dal ort, fin che Rafaêl i à dit dai doi francs e i à dit che sai tegni par se, di cjosi alc, in maniere un fregul di indulcîle e no sintî il verbumcaro par dute chê solfe che i veve fat.
di Ivano Urli
#202

 

Leave a reply:

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Pît di pagjine dal sît