Il carnevâl tal borc

 

No vevin ancjemò sunât lis cjampanis pal funerâl, che za gno Barbe al veve ordenadis tal so armaron lis cjamesis, lis gjachetis e i bregons di chel puaret che aromai al jere destinât di lâ a mangjâ il lidric pal poc.
Ma lu stes in ducj chei vistîs che al tignive chel om dentri in chel armâr, par me, nol jere un strafaniç che mi lessi ben. O masse grancj o masse piçui. Ma par mê mari, che in chê dì che tes sachetis no veve nancje un carantan, nol jere timp di pierdi.
«In mascare tu scugnis lâ» – e vosave chê puare femine su lis cjalis che a puartavin te cjamare di gno barbe.
«Se no ti dan bêçs, i ûfs par fâ pe cene la fertaie, di sigûr a cjase tu ju puartis. Ma cualis braghessis, ce cjamese podevio metimi intor par vistimi in mascare se in chê marcjanzie di vistîts no ‘nd jere un che mi lessi ben? Ma cuant che a mê mari si tocjavin i coreans dal tacuin a jere buine di fâ ancje i miracui e di cjatâ simpri une soluzion.
Cu la cotule rosse, la cjamesute blancje di gnagne Bine e un rezipet in dulà che intune cope al stave il cjâf dal purcit, mi veve fat deventâ, secont jê, une bielissime mascare.
«Po dopo o sin a Carnevâl» e diseve par convincimi che o jeri pardabon miôr di arlechin «e cun chês tetis cussì grandis, a cjalâti varan ce ridi, se mai stâ atent che nissun tes vegni a palpâ».
Finalmentri cun tant di ciprie e cul sbelet che mi veve metût mê sûr, cun Gjorgjo che al sunave ben la sunete, sin partîts a fâ i pipinots pes fameis dal paîs, sperant di cjapâ sù cualchi ûf e cualchi palanche.
Veretât, in chel dopo di misdì, cu lis mês tetis, cun cualchi cjantade, ancje se a jerin stonâts e cu la sunete, jo e me cusin o vin puartade un fregul di ligrie par ducj i curtîi, e tal zeut che o tignivi sot il braç si contavin vincj e cinc ûfs e mil e cinc cent francs in palanchis di ogni fate. Mê mari sarà contente o pensavi.
Daspò al jere l’ultin dì Carnevâl, e par fortune, la dì dopo, e jere la prime zornade di Cuaresime e di sigûr no varai plui di vistimi di femine, ancje se a disi la veretât, mascarât in chê maniere e cun chês tetonis no mi displaseve.
Nol jere un cristian, crodint pardabon che o fos une fantate, che no mi fasès i compliments. Ce biele chê gracie, chês premuris, chês bielis peraulis che a dopravin par chê fantate de cotule rosse. Ma ce che plui mi jere plasût al jere stât cuant che un vedran, come un pandolo, cjapât da mê figure, ma soredut dal gno pet, par cjalâmi ben cuasi al jere deventât losc. Puaret, al jere cussì cjapât da mê bielece, fintremai che par fâmi lis bielis mi fevelave par talian.
Ma sul plui biel, cuant che par me al jere deventât propit un spas, no mi vegnial di la spandi la aghe. Sfidi… al jere cuasi des dôs che o levi fûr e dentri dai curtîi. E cence pensâ a chel puar biât che mi morosave daûr, o aì alçade la cotule e in pîts, dongje il ledan, mi soi zirât di chê altre bande par no da scandul e, o ai fat ce che si fâs cuant che no si pues tignîle. No cjati peraulis par contâ le muse, il sconfuart di chel puar vedran, ma invezit mi visi ben lis ridadis di gust di chês feminis che tal curtîl a coionoavin chel pandolo che si eri inamorât di une femine che e pissave in pîts.
di Nello Malisano
#157

5 comments On Il carnevâl tal borc

Leave a reply:

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Pît di pagjine dal sît